O clipa de fericire (II)

Încă cinci metri şi o să reuşească....

Cu o privire rece şoferul se uită la el. Se uită, şi cu mâna stă pe buton. În sinea lui râde la gândul despre cum mimează că îl va aştepta. Degetul apasă butonul şi uşa s-a închis. Autobuzul pleacă. Era atât de aproape....

În spatele lui un alt autobuz.... O speranţă? .... Nu, nu e din cel de care trebuie... însă pentru alţii din staţie e foarte bun... îl aşteptau...

Staţia s-a golit, iar autobuzul care nu îi trebuie încă mai aşteaptă cu uşile deschise.

Cartea din mână-i a început din nou să ia prim-planul gândurilor lui - mai e de aşteptat pentru un autobuz potrivit. Privirea i se plimbă haotic fără a căuta ceva, fără a vedea ceva, fără a înţelege ceva....

Şi dintr-o dată se întâmplă... la fel de neaşteptat şi la fel de scurt ca oricare din cele dinainte, punctul s-a manifestat; însă de data aceasta intensitatea, ca sumă a tuturor impresiilor şi sentimentelor din acel moment, este mai înaltă decât a fost vreodată pentru el.

O apariţie uimitoare a declanşat totul.

Stătea pe scaun în autobuzul din faţa lui, luminând totul în jur. Sentimentul era incredibil, iar primul lui reflex a fost să se agaţe de acel sentiment, să îl prelungească. O vede în continuare, naturală, exact aşa cum e, fără ca ea, apariţia, să ştie ceva de tot ceea ce se întâmpla în staţia golită de lângă autobuz.

El ar vrea să o studieze, ar vrea să aibă răgazul să o analizeze, ar vrea să o păstreze pentru totdeauna... şi astfel momentul începe să capete proporţii...

Mintea lui începe să fugă, să zburde, să freamăte de viaţă. Încearcă să construiască scenarii despre cum ar fii dacă ea ar ştii, dacă s-ar vedea, dacă... orice, însă ochii lui nu o părăsesc nici o clipă. Şi la un moment dat... însoţită de o electricitate nemaiîntâlnită, dorinţa lui se întâmplă. Ca doi magneţi, privirile lor s-au blocat una peste cealaltă. Un moment fară respiraţie....

Gata... amândoi respiră iar.

Deci nu a fost ceva trecător, încă sunt acolo, încă se privesc unul pe celălat. El încurcat nu mai ştie ce sa creadă. Nu ştie ce vede ea, nu ştie ce înţelege ea...

Uşor faţa ei începe să schiţeze ceva, nu se poate distinge clar, încă, ce ar putea fii...

Secundele trec precum anii, şi în sfârşit verdictul poate fii dat... este cel mai mare zâmbet pe care el l-a văzut vreodată. Copleşit de emoţie, răspunde şi el cu acelaşi gest. Ochii le lucesc amândoura, vor să se vadă, vor mai mult decât ce le oferă acum un geam şi nişte scaune care se găsesc între ei.

Dar totul este sortit eternităţii veşnice în minţile lor, şi sfârşitului brusc din minţile tuturor celor din jur: autobuzul demarează şi dispare prin puhoiul de maşini de pe stradă.

El revine iar la gândurile despre cartea lui si la titlul acela care l-a intrigat: ”A trăi pentru a-ţi povesti viaţa...”

Visul

În construcţie...

O clipa de fericire (I)

Aţi trăit vreodată un moment de fericire pură?

E o întrebare pe care o adresez mai departe deoarece mi-am pus-o şi mie de curând, fără însă a reuşi să găsesc şi un răspuns satisfăcător.

Mi-am dat seama la un moment dat că fericirea nu vine într-o formă continuă, nu poate fi măsurată în durată, şi că singurul fel în care o putem reţine este luând în considerare intensitatea ei. Astfel trăim momente în timp, în care deţinem fericirea, momente de maxim ce ne caracterizează şi ne ghidează, schimbându-ne sau întărind direcţia pe care ne aflăm. Dacă viaţa ar fi un mare joc de flipper, iar fiecare din noi o bilă aruncată la voia întâmplării, încercând să reziste cât mai mult înaiante de inevitabilul „sudden death”, atunci momentele de fericire sunt arcurile care ne aruncă şi ne tot ţin în mişcare pe suprafaţa de joc.

Am observat asta, dar nu imediat, deoarece un om se poate pierde uşor în mirajul vieţii, şi câteodată poţi avea impresia că ceea ce, luat în ansamblul existenţei tale, este un moment, un punct, o clipa.... atunci când traieşti acel ceva îţi poate părea o eterniate.

Da! Una dintre capacitaţile noastre uimitoare este această metamorfoză, acestă transformare de care putem dispune chiar şi după bunul plac, atunci când o fracţiune de viaţă devine infinită, devine atotcuprinzătoare şi atotsustinătoare.

Şi partea cea mai frumoasă e că aceste momente sunt atât de neaşteptate şi atât de surprinzătoare de cele mai multe ori, încât trăirile noastre fac lumea asta, în care ne cufundăm şi ne confundăm, să se învârtă.

Evident, un punct este punct atâta timp cât depărtarea îl face punct, însă pentru oricine pentru care acel punct înseamnă ceva, pentru care acel punct e parte din intimitatea sa, pentru care apropierea de acel punct este mai mare decat a oricarui altcuiva, acel punct devine o dreaptă o suprafaţă, un corp...

Trăim printre puncte în fiecare zi, ne agaţăm de ele, ne hrănim cu ele, rezistăm datorită lor...

Inspiratie magulitoare

Inspiratie măgulitoare,
Abandon timid al clipei ce va urma.
Te pierd in cursul lin al părului tău,
Mă cotropeşti cu visul pe care mi-l interzici.

Şi clipa s-a prelungit în eternitate ca o notă cristalină plânsă din chitara mea. Ochii tăi privesc de la mine. Îmi rog destinul să ţi-i întoarcă, şi închizându-mi mintea, în aşteptarea ta prefer singurătatea, întunericul şi frigul, disperării de a nu te atinge niciodată.

Tasting happiness

Cum mă poti tu umple atât de uşor? Cum de mă ştii atât de bine fără să îţi fi vorbit vreodată? În fiecare moment în care îmi apari neprihănită, încununată cu lumină şi veşnică, fericirea curge în mine ca apa magmatică din izvorul vieţii. Atât de densă şi atât de strălucitoare, atât de potentă, îmi inundă venele şi îmi dezamorţeşte simţurile. Sunt iar sensibil la viaţa din jurul meu, sunt iar, prin tine.

Nu pot descrie fericirea, nu sunt destule cuvinte inventate în lume, şi poate nici viaţa nu îmi va ajunge pentru a o descrie, chiar dacă de acum încolo aş inventa un cuvant în fiecare moment al ei. Probabil datorită faptului că fericirea, precum viaţa, nu ne aparţine nouă ci ne este împrumutată de sus pe un drum cu un singur sens.

Am scris, evident aproape nimic, despre fericire, şi în încercarea mea de a descoperi, m-am afundat mai adânc în descrieri şi percepţii, m-am legat mai mult la ochi, şi am uitat că trebuie să continui a trăi fericirea pentru a mă bucura cu adevărat de Ea.

This is me happy!

This is my relation with happiness!

Low man's land

În cercuri mari ne trăim viaţa; cercuri desenate cu degetul pe nisipul fin al unui ţărm ce îl numim destin. Şi migrăm din cerc în cerc tot intersectându-ne, tot chicotind, de parcă am uitat complet de cerul de deasupra, de marea care o să ne acopere în curând.

Într-un cerc fiind te aşteptam pe tine. Priveam în alte cercuri, priveam în jur, priveam la marea învolburată şi aşteptam un semn divin. Un ţipăt scurt de pescăruş, a rupt vazduhul în două şi din ecoul lui prelung ai apărut plutind pe aripi de ceaţă în zorii umezi ai dimineţii următoare.

Priveam adânc în ochii tăi, şi de câte ori clipeam, o altă poveste prindea viaţă pe lucirea lor de cristal, şi am rămas acolo. În jurul nostru nisipul a început să crească, să ne inghită, să ne unească in punţi de grăunţi gălbenii.

O lacrimă ţi se rostogolea pe obraz, şi după ce a topit pentru scurtă vreme o gaură în nisip, s-a pierdut dintre noi şi din mintea noastră. M-ai văzut aşa cum voi avea să fiu, sau poate ne-ai văzut împreună, dar albastrul buzelor tale nu a trădat viitoru.

•

Stăteam pe jos pe un covor împletit din paie, iar coliba tresărea subtil la câte o adiere timidă a brizei uşoare din acea dimineaţă. Drept în faţa mea un nor singuratic plutea pe o mare care de mult nu mai fusese aşa de liniştită. Prin lumina fragedă ai intrat în încăpere. Supleţea ta mi-a dat impulsul vieţii şi am recunoscut: in mâna ta cana noastră de ceai, pe podea covorul nostru de paie, coliba noastră de la malul mării care ne găzduia pe amândoi...

Inevitabil

Inevitatbil şi inestimabil, momente care ar terbui poate să îmi treacă doar prin minte, sau cel mult prin apropiere tangenţială, îşi lasă amprenta lor prelungă pe sufletul în nevoie continuă de absolut, de viaţă, de drogul legal al fericirii...

Totul se petrece atât de repede încât uiţi că există altceva, că există rău în lume, că poţi să simţi şi altfel decât aşa, iar abandonul pare cea mai bună idee la care te poţi gândi. Şi te înfrupţi din ceea ce iţi este oferit şi încă mai crezi că ceea ce primeşti ţi se cuvine.

Şi de ce nu ar fi aşa? De ce ţi-ai refuza acest drept? E clar ca nu ai cerut dar ţi s-a dat.

Şi cine ai fi tu să refuzi?

Păi atunci nu refuza... Nu lăsa gândurile să te cuprindă... mai bine trăieşte pentru câteva momente... Nu te gândi că vor trece... Doar tu le poţi face să se întindă la infinit... Doar tu le poţi face fără sfârşit.

Priveşte pe marele ecran al vieţii tale... priveşte o iubire care te topeşte, priveşte un surâs care îţi taie respiraţia, priveşte o privire care te străpunge si care te aruncă peste tot pe unde vrea EA. Sunt frânturi nepreţuite ale sufletului tău care îţi cer să faci asta... şi timpul tău e acum. Nu mai lupta, nu mai căuta în zadar, ţi-ai dat seama că tot ce trebuie să faci e să fii acolo şi să accepţi.

Ai reuşit să te apropii, ai reuşit să îi vorbeşti, ai reuşit să o faci importantă in mintea ta... i-ai construit un piedestal. Acum las-o să îl cucerească şi va fi al EI pentru totdeauna. Nu toate drumurile drepte sunt bune, şi nu toate drumurile corecte sunt directe. Rând pe rând, zidurile ce până acum vă despărţeau vor cădea sub forţa destinului, şi atunci vei şti cu adevărat.

Aşa gândea un băieţel

Despre sufletul ce stătea să-l rupă.

Şi l-a deschis şi EA abia după

Ce n-a rămas nimic din EL.

Căci măcinat şi imprăştiat de nepăsarea EI,

De vânt EL fu luat si aruncat printre munţi şi văi.

Ş-acum zdrobit, inert, nevertebrat şi rece,

Ascuns într-o cochilie de frunză,

Un băieţel cu numele EI pe buză,

Îşi aştepta eternitatea, privind la lumea care trece.

Din când în când îi aruncau speranţe

Care cădeau strident pe drumul drept,

Ales de EA când îl credea nedrept,

Urmat de EL când şi-o dorea în braţe.

Şi-atunci cum poate fii o viaţă dreaptă,

Când nu-nţelegi că ţi se-ntâmplă ţie

Să o trăieşti din plin cu bucurie,

Şi alteori să te împiedici la fiecare treaptă?

Şi aşteptam o urmă de inspiraţie să mă lovească şi să mă ajute să mă exprim, şi aşteptam ca lumea să se închidă în jurul meu ca o floare imensă la apropierea nopţii cerebrale.

Şi aşteptam...

...to download you for a lifetime...

Şi o linişte imensă m-a cuprins pe de-antregul, şi o revelaţie m-a ridicat din abis şi m-a aruncat pe ţărmul încă umed în dimineaţa unui nou început: “nu eşti a mea de dat”.

Am plecat cu treaba!