vineri, 30 noiembrie 2007

Am fentat fericirea!



Am fentat fericirea!

Am ars ca o torţă vie, am crezut că trăiesc. M-am alăturat vouă ştiind totul despre nimic şi iată-mă acum adunat in mine. Am uitat ce credeam că ştiu, am uitat să învăţ, am uitat răbdarea intr-un colţ de minte si acum a devenit prea întunecat să îl mai pot străbate până la ea.

Am secat. Am înţeles că există ceva acolo, dar încercând sa îl descopăr, se ştergea precum se şterge o amintire vagă atunci când vrei să o readuci la tine cu forţa.

Simţeam că alunec spre necunoscut si deviam spre alte vieţi, dar când credeam că încercarile de până atunci au fost tot ceea ce m-ar pregati pentru ce va urma, şi că acum dupa tot, îmi rămăsese doar de trait, m-am inselat din nou amarnic.

Ai crede ca omul invata din greseli, deşi istoria îşi repetă greşelile regulat, la nesfarsit, ca un carusel imens, leagan al vietii; dar cum poate un om persista mereu in aceeasi greseala, cand el este infinit de mic in fata instoriei? Nu am evoluat, teoria evolutiei este in fond doar o teorie.

Nu invatam nimic unii de la altii, nu ne uitam inapoi. Năzuinţa ne împinge spre necunoscut şi nou, şi uităm să ne alegem paşii prin mulţime.

Sunt!

Sunt cel care a scris aceste rânduri, sunt cel care le scrie în continuare, dar la sfârşitul acestui text nu poate exista nici deznadejdea nici speranţa. La sfârşitul acestui text se va întinde nimicul.

Nu sunt nici trist, nici deprimat, nu sunt haotic, nu sunt nici măcar în negare; sunt doar nimic într-o lume care se învarte.