O clipa de fericire (I)

Aţi trăit vreodată un moment de fericire pură?

E o întrebare pe care o adresez mai departe deoarece mi-am pus-o şi mie de curând, fără însă a reuşi să găsesc şi un răspuns satisfăcător.

Mi-am dat seama la un moment dat că fericirea nu vine într-o formă continuă, nu poate fi măsurată în durată, şi că singurul fel în care o putem reţine este luând în considerare intensitatea ei. Astfel trăim momente în timp, în care deţinem fericirea, momente de maxim ce ne caracterizează şi ne ghidează, schimbându-ne sau întărind direcţia pe care ne aflăm. Dacă viaţa ar fi un mare joc de flipper, iar fiecare din noi o bilă aruncată la voia întâmplării, încercând să reziste cât mai mult înaiante de inevitabilul „sudden death”, atunci momentele de fericire sunt arcurile care ne aruncă şi ne tot ţin în mişcare pe suprafaţa de joc.

Am observat asta, dar nu imediat, deoarece un om se poate pierde uşor în mirajul vieţii, şi câteodată poţi avea impresia că ceea ce, luat în ansamblul existenţei tale, este un moment, un punct, o clipa.... atunci când traieşti acel ceva îţi poate părea o eterniate.

Da! Una dintre capacitaţile noastre uimitoare este această metamorfoză, acestă transformare de care putem dispune chiar şi după bunul plac, atunci când o fracţiune de viaţă devine infinită, devine atotcuprinzătoare şi atotsustinătoare.

Şi partea cea mai frumoasă e că aceste momente sunt atât de neaşteptate şi atât de surprinzătoare de cele mai multe ori, încât trăirile noastre fac lumea asta, în care ne cufundăm şi ne confundăm, să se învârtă.

Evident, un punct este punct atâta timp cât depărtarea îl face punct, însă pentru oricine pentru care acel punct înseamnă ceva, pentru care acel punct e parte din intimitatea sa, pentru care apropierea de acel punct este mai mare decat a oricarui altcuiva, acel punct devine o dreaptă o suprafaţă, un corp...

Trăim printre puncte în fiecare zi, ne agaţăm de ele, ne hrănim cu ele, rezistăm datorită lor...