Încă cinci metri şi o să reuşească....
Cu o privire rece şoferul se uită la el. Se uită, şi cu mâna stă pe buton. În sinea lui râde la gândul despre cum mimează că îl va aştepta. Degetul apasă butonul şi uşa s-a închis. Autobuzul pleacă. Era atât de aproape....
În spatele lui un alt autobuz.... O speranţă? .... Nu, nu e din cel de care trebuie... însă pentru alţii din staţie e foarte bun... îl aşteptau...
Staţia s-a golit, iar autobuzul care nu îi trebuie încă mai aşteaptă cu uşile deschise.
Cartea din mână-i a început din nou să ia prim-planul gândurilor lui - mai e de aşteptat pentru un autobuz potrivit. Privirea i se plimbă haotic fără a căuta ceva, fără a vedea ceva, fără a înţelege ceva....
Şi dintr-o dată se întâmplă... la fel de neaşteptat şi la fel de scurt ca oricare din cele dinainte, punctul s-a manifestat; însă de data aceasta intensitatea, ca sumă a tuturor impresiilor şi sentimentelor din acel moment, este mai înaltă decât a fost vreodată pentru el.
O apariţie uimitoare a declanşat totul.
Stătea pe scaun în autobuzul din faţa lui, luminând totul în jur. Sentimentul era incredibil, iar primul lui reflex a fost să se agaţe de acel sentiment, să îl prelungească. O vede în continuare, naturală, exact aşa cum e, fără ca ea, apariţia, să ştie ceva de tot ceea ce se întâmpla în staţia golită de lângă autobuz.
El ar vrea să o studieze, ar vrea să aibă răgazul să o analizeze, ar vrea să o păstreze pentru totdeauna... şi astfel momentul începe să capete proporţii...
Mintea lui începe să fugă, să zburde, să freamăte de viaţă. Încearcă să construiască scenarii despre cum ar fii dacă ea ar ştii, dacă s-ar vedea, dacă... orice, însă ochii lui nu o părăsesc nici o clipă. Şi la un moment dat... însoţită de o electricitate nemaiîntâlnită, dorinţa lui se întâmplă. Ca doi magneţi, privirile lor s-au blocat una peste cealaltă. Un moment fară respiraţie....
Gata... amândoi respiră iar.
Deci nu a fost ceva trecător, încă sunt acolo, încă se privesc unul pe celălat. El încurcat nu mai ştie ce sa creadă. Nu ştie ce vede ea, nu ştie ce înţelege ea...
Uşor faţa ei începe să schiţeze ceva, nu se poate distinge clar, încă, ce ar putea fii...
Secundele trec precum anii, şi în sfârşit verdictul poate fii dat... este cel mai mare zâmbet pe care el l-a văzut vreodată. Copleşit de emoţie, răspunde şi el cu acelaşi gest. Ochii le lucesc amândoura, vor să se vadă, vor mai mult decât ce le oferă acum un geam şi nişte scaune care se găsesc între ei.
Dar totul este sortit eternităţii veşnice în minţile lor, şi sfârşitului brusc din minţile tuturor celor din jur: autobuzul demarează şi dispare prin puhoiul de maşini de pe stradă.
El revine iar la gândurile despre cartea lui si la titlul acela care l-a intrigat: ”A trăi pentru a-ţi povesti viaţa...”
