M-am săturat să tot scriu despre sentimente si trăiri interioare, despre propriile introspecţii sau despre analiza psihologică făcută altora. Şi totuşi până acum cu aceste motive m-am identificat, ele m-au tras de mânecă până la birou, ele mi-au pus stiloul in mână, ele mi-au închis ochii şi mi-au deschis sufletul, ele au revenit mereu cu aceeaşi ocazie: tristeţea.
Prea mult am scris doar trist, prea mult am avut ceva de spus doar despre deznădejde, decădere, închidere interioară şi răni sufleteşti; însă cuvintele au venit întotdeauna de la sine şi asta m-a făcut să continui.
Am realizat la un moment dat că sunt mai fericit decât credeam că pot fi, şi că fericirea mă poate face şi ea să mă exprim; dar când eşti fericit, nu compui nimic, nu analizezi nimic, ci totul îţi vine de dincolo de tine. Percepţiile tale sunt întinse la maxim şi câteodată chiar te depăşesc.
Şi astfel am ajuns la povestea unei zâne. O zână universală aş putea zice, o zână a fiecaruia si totuşi a nimanui pentru totdeauna.
<<
Atmosfera - ...de oraş zgomotos si poluat; traficul - ...de fiecare zi la acea oră: bară la bară pe mai mulţi kilometri.
Eram fericit în mod special în acea zi. Plecasem din birou cu un mare zâmbet pe faţă, dansând în interior. Eram deasupra a tot ceea ce se petrecea in jurul meu...
Aglomeraţia apăsătoare a sutelor de maşini, căldura zilei rămasă greoaie plutind peste asfaltul moale, erau lucruri pe care le observam în treacăt. Şi totuşi un contrast urban care le includea, mi-a atras atenţia într-un mod deosebit.
Traversând şuvoiul gros de maşini si eşapament, am descoperit pe partea cealaltă a trotuarului dublu, împărţit de un spaţiu verde, micile gradini din faţa unui bloc şi el la rândul lui mic. Dar nu faptul că le-am descoperit e atât de important, ci mai mult de atât e modul în care m-au chemat la ele. Şi având în vedere că nu prezentau vreo caracteristică demnă de atenţia trecătorului grăbit, ceea ce m-a facut să mă opresc pentru câteva secunde pentru a le prinde savoarea, a fost mireasma unor flori nobile: Nicotina Affinis (Regina nopţii).
Astfel primul vers a venit la mine: „..era o seară-nmiresmată...”. În timp ce realizam asta am ridicat ochii uşor din pământ şi puţin peste linia copacilor am observat mareaţă, Luna; care datorită ughiului sub care o priveam se arata mai mare ca oricând, de o culoare organică ce te invita să o atingi si sa ţi-o doreşti atât de mult încat sa iţi intinzi mâna înspre ea. Pe acest fundal al doilea vers şi-a facut apariţia: „...şi-n fagure de lună plină...”.
Şi fericirea mea a luat proporţii celeste. M-am simţit copleşit, bombardat cu trăiri si simţiri dar mai ales privilegiat pentru aceste cuvinte care mi-au fost date. Am început să le scriu pe telefon pentru a nu le uita... Mâna îmi tremura. Şi am ştiut că nu sunt singur. Atunci am gândit: „...in viaţă mi-ai intrat Regină...” şi ochii îmi rămăseseră asupra Lunii încercând parcă să o oprească acolo, în acel moment, în acel loc pe cerul de un albastru adânc. În cap mi-a răsunat ca o încheiere: „...a nopţilor cu cer albastru...”.
Am terminat de scris şi ultimul cuvânt şi în urechi am început sa imi simt din nou pulsul. În câteva momente am început să îmi aud din nou paşii si puţin mai târziu probabil ca oraşul iar m-a inghiţit, însă în mine se topeau încet:
„Era o seara-nmiresmată,
Şi-n fagure de lună plină,
In viaţă mi-ai intrat Regină
A nopţilor cu cer albastru... “
>>
Şi toate astea pentru că ea mi-a răspuns în acea zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu